Elementele de contact şi liantul unor relaţii de cunoaştere şi colaborare între două popoare, cum sunt cel ucrainean şi român din Ucraina, a căror istorie, în anumite spaţii geopolitice, se împleteşte inevitabil, sunt limba şi cultura naţională populară tradiţională şi cultă, care constituie unul din vectorii spirituali ai modului de viaţă a populaţiei. În teritoriile care consecutiv au fost sub diferite stăpâniri – a Moldovei Medievale, Austriei, României Regale, URSS-ului şi a Ucrainei, în cazul regiunii Cernăuţi1; a Ungariei, Cehoslovaciei, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Transcarpatice (Maramurşul din stânga Tisei); a Moldovei Medievale, Turciei, Rusiei, României, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Odesa, actualul raion Izmail, de fapt, fosta Basarabie propriu-zisă – s-au constituit zone de interferenţă multiculturală şi polilingvistică constante, s-a format o mentalitate specifică şi încredere reciprocă între reprezentaţii diferitor naţionalităţi. Un astfel de comportament, bazat mai ales pe respectarea valorilor culturale naţionale, a creat o atmosferă de respect, toleranţă şi înţelegere care a dominat spiritele conflictuale, cele mai dificile fiind însă perioadele de tranziţie care, odată cu instituirea noii stăpâniri, când se impunea, imperativ, însuşirea altei limbi oficiale, se cerea adaptarea populaţiei băştinaşe la o nouă formă de administraţie şi politică. Se modifica esenţial interacţiunea culturilor existente şi dualitatea dialogului cultural, aveau loc schimbări profunde de gândire şi atitudine poziţională, accentuând-se nevoia de identitate etnică, lingvistică şi culturală, factori care condiţionează psihicul uman. Schimbarea bruscă a modului de viaţă, impus de noua administrţie, şi a politicii naţionale, introducerea unei noi limbi oficiale ca limbă de comunicare obligatorie, a limbii de predare în şcoli, alături de alte obiecte noi, a marcat întotdeauna negativ populaţia băştinaşă, complicând natura relaţiilor interetnice existente până atunci. Destinul neobişnuit al civilizaţiei, culturii şi ambianţei mediului lingvistic al populaţiei româneşti din actuala regiune Cernăuţi a fost condiţionat de soarta istorică pe care au avut-o teritoriile sale. Să amintim doar faptul că în secolul XX, limba de stat s-a schimbat de patru ori, ceea ce nu putea să nu streseze populaţia băştinaşă şi să dezechilibreze modul ei de viaţă.
În istoria Ţării de Sus a Moldovei, după 1775 – Bucovina, distingem cinci perioade în care modul de viaţă al populaţiei s-a schimbat esenţial: 1) 1359–1774 (415 ani) – face parte din Moldova; 2) 1775–1918 (143 de ani) Bucovina s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic; 3) 1918–1940 şi 1941–1944 (aproape 25 de ani) Bucovina este parte componentă a României; 4) 1940–1941 şi 1944–1991 (aproape 48 de ani) nordul Bucovinei împreună cu ţinutul Herţa şi fostul judeţ Hotin este încorporat Uniunii Sovietice, constituind astfel actuala regiune Cernăuţi; 5) 1991 – regiunea Cernăuţi împreună cu ţinutul Herţa şi fostul judeţ Hotin face parte din Ucraina, ca de altfel, şi sudul Basarabiei, care este înglobat în regiunea Odesa; la fel şi localităţile româneşti din regiunea Transcarpatică.
Subliniem că în fiecare din aceste perioade au avut loc schimbări administrativ-politice principiale, schimbări ale mediului cultural naţional firesc, ale limbii oficiale etc., factori care au creat, în primul rând, probleme complicate de comunicare, mai ales în perioadele de tranziţie de la o administraţie la alta, acestea amplificându-se şi de politica statului respectiv faţă de populaţia locală – iar în cazul regiunii Cernăuţi faţă de români şi ucraineni, care alcătuiesc şi astăzi cele două naţionalităţi esenţiale, de modificarea aspectului demografic prin asimilarea treptată şi alte metode de exterminare a populaţiei autohtone, cum au fost în perioada primilor ani postbelici: deportările şi arestările, strămutările de populaţie, foametea provocată artificial de către comunişti „ca mijloc de impunere a sistemului şi de înlăturare a „duşmanilor” etc. Analizând, de exemplu, ultimul aspect şi consecinţele lui asupra schimării aspectului demografic al regiunii Cernăuţi istoricul bucovinean Ştefan Purici afirmă: „Populaţia din spaţiul pruto-nistrean a suferit enorm de pe urma evenimentelor militare din anul 1944, industria şi agricultura fiind total dezorganizate. Impactul războiului şi al fenomenelor sociale ce îl însoţesc a fost resimţit de fiecare om în parte. Pe lângă boli tradiţionale ca gripa, pojarul, scarlatina ş. a., în regiunea Cernăuţi s-a declanşat epidemia de tifos. În lipsa medicamentelor necesare şi din cauza insuficienţei personalului sanitar s-au înregistrat 27341 decese, cu 17 773 mai multe decât numărul celor născuţi în 1945. Din acestea 24256 persoane proveneau din mediul rural (subl. n.)”2. Evocând în continuare acţiunile criminale ale comuniştilor care, cu scopul de a crea gospodării colective şi a subjuga populaţia autohtonă, au organizat o „foamete groaznică”, Şt. Purici precizează: „În regiunea Cernăuţi, în prima jumătate a anului 1947, în urma verificării în teren a situaţiei, au fost înregistraţi oficial 41264 de bolnavi de distrofie (din care 10397 copii până la 14 ani). După nivelul mortalităţii infantile, în 1947, regiunea Cernăuţi s-a plasat pe locul doi în Ucraina. Dacă media mortalităţii la nivelul Ucrainei constituia 127,7 la o mie de persoane, în regiune ea a atins 217,0%. În acelaşi an, oficial, mortalitatea a depăşit natalitatea cu 53%, constituind 24947 persoane”3.
La toate aceste vitregii ale soartei se adaugă schimbările mediului de trai şi de convieţuire a populaţiei, care au fost de asemenea susţinute oficial şi au condiţionat modul comportamental al populaţiei majoritare sau al naţiunii guvernatoare (care nu întotdeauna a coincis cu populaţia majoritară) faţă de populaţia autohtonă, devenită treptat minoritară. Un rol decisiv l-au avut şi relaţiile reciproce dintre naţionalităţi, ceea ce nu a putut să nu influenţeze principial modul de viaţă spiritual al populaţiei: idealuri naţionale, tradiţii populare, modul de existenţă colectivă etc. Analizând relaţia dintre „modul de viaţă (tradiţiile, legile, diferite domenii de activitate) al populaţiei” şi influenţa factorilor socio-politici asupra stării de sănătate a populaţiei pe parcursul a mai multor generaţii, cercetătorul Vladimir Tarallo4 ajunge la concluzia, că toţi aceşti factori influenţează asupra „indicilor puterii de viaţă moştenite (interioare) a generaţiilor de nou-născuţi”5. S-ar părea că această analiză socio-medicală este lipsită de importanţă pentru istorici şi demografi. Concluziile medicilor sunt însă surprinzătoare. Statistica arată că „puterea de viaţă” a noilor născuţi după 1947 era mai slabă decât a părinţilor lor, ceea ce a însemnat o creştere spectaculoasă a mortalităţii infantile. Câţi factori de acest fel au influenţat asupra generaţiilor născute deja după 1947, factori care se datorau doar faptului că părinţii au trăit vremuri grele: războiul, schimbarea puterii de stat, a mediului lingvistic, vicisitudinile de tot felul (arestări, deportări, foametea, colectivizarea etc., etc.)! Cercetările medico-sociale efectuate de Centrul cercetărilor de Sistem în Domeniul Sănătăţii Populaţiei al Academiei Bucovinene de Medicină (director Vl. Tarallo) atestă, în baza datelor statistice, că de abia astăzi în regiunea Cernăuţi „rezultatele obţinute arată… începutul formării unei noi generaţii de bucovineni, mai rezistente biologic”, şi aceasta – în pofida înrăutăţirii condiţiilor social-economice de viaţă. Concluzia la care ajunge Dl. Tarallo este importantă şi adaugă noi argumente, pe lângă cele bine cunoscute (sociopolitice, istorice etc.), pentru explicarea scăderii demografice a românilor din regiunea Cernăuţi. Nu doar faptul că familia manifestă astăzi „o grijă tot mai mare de membrii săi mai mici” este unica explicaţie a creşterii „puterii de viaţă” a celor nou-născuţi, dar şi faptul că după mai bine de o jumătate de secol s-a produs şi adaptarea populaţiei la noul mod de viaţă culturală, lingvistică şi social-politică, dar mai ales, s-a produs adaptarea psihologică la schimbările, destul de frecvente ca perioadă istorică, a modului de viaţă al populaţiei. „Totodată, sporirea rezistenţei de viaţă „interioară” a generaţiilor, înregistrată în ultimii 17 ani, susţine cercetătorul cernăuţean, a scos în evidenţă existenţa unor importante rezerve interioare ale particularităţilor genetice ale bucovinenilor, existenţa la ei a unei game vaste de posibilităţi de acomodare (morfofuncţionale) la modificarea condiţiilor de mediu, adică de acomodare compensatoare şi regulatoare”6. Prin urmare, rezultă că adaptarea bucovinenilor la noile condiţii de viaţă este unul din factorii care au îmbunătăţit, printre alţi factori, şi situaţia demografică atestată la recensământul din 2001. Este o întrebare la care încearcă să răspundă demografii şi anume: prin ce se explică faptul că numărul românilor din Cernăuţi a crescut în ultimii anii pe cale naturală. Cercetătorul Ion Popescu7 constată şi el, deja în baza datelor ultimelor recensăminte „o pronunţată creştere” a tineretului român pe cale naturală, şi nu din cauză că „moldovenii s-au declarat români”, scăderea demografică a moldovenilor explicâdu-se doar prin faptul că aceştia s-au declarat ruşi sau ucraineni, în acest caz procesul de deznaţionalizare, poate fi considerat încheiat, persoanele respective şi-au pierdut conştiinţa de neam, iar motivele care au condiţionat o astfel de declaraţie nu mai contează.
Este evident faptul, că este necesară o confruntare între statisticele socio-medicale cu cele ale recensămintelor, care ne-ar oferi posibiltatea să explicăm nu numai multe dintre fenomenele creşterii şi descreşterii populaţiei româneşti, mai ales într-o localitate atât de controversată cum este regiunea Cernăuţi, dar şi anumite forme comportamentale în diferite situaţii sociopolitice, cum ar fi, de exemplu, alegerile.
Toţi aceşti factori, inclusiv şi cei de sănătate, inevitabil, influenţează şi evoluţia vieţii culturale şi a funcţionării limbii române8 . Dacă cercetăm atent cum a evoluat viaţa culturală şi limba românilor din Cernăuţi după ultimul război mondial, vom constata că atât limba cât şi cultura s-au conservat pentru o lungă perioadă de timp, mai ales, în localităţile săteşti, în care cultura străină din centrul urban pătrundea mai greu (cu cât satul se afla mai departe de Cernăuţi, cu atât limba era mai corectă, iar tradiţiile naţionale s-au păstrat mai bine), ceea ce înseamnă că desele schimbări ale puterii de stat au avut consecinţe benefice pentru păstrarea autenticităţii limbii şi culturii naţionale, îndeosebi în localităţile rurale.
Dacă în anii puterii sovietice şi ai Ucrainei independente, ucrainenii au păstrat şi au dezvoltat instituţiile culturale (Uniunea scriitorilor, Teatrul, Filarmonica, Instituţii superioare de învăţământ şi medii de specialitate etc.), românii au fost lipsiţi de orice fel de instituţie culturală, în afară de şcoală şi biserică în care s-a păstrat limba română (moldovenească), moment care a făcut posibilă, totuşi, redresarea treptată a vieţii culturale româneşti şi formarea unei intelectualităţi autohtone.
Desigur că, viaţa culturală, în primul rând literatura cultă, a fost marcată de întreruperea relaţiilor cu viaţa culturală din patria istorică, ceea ce a afectat serios procesul de creaţie literară. Criticul literar Ştefan Hostiuc, analizând în recenta sa carte generaţiile literare din nordul Bucovinei9, constată că, după 1944, în primii 15 ani postbelici, la Cernăuţi s-a produs „un vacuum” al vieţii literare româneşti, iar „tradiţia seculară a scrisului german s-a pierdut definitiv. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit-o, cu siguranţă, menţionează în continuare Şt. Hostiuc, şi literele româneşti dacă nu ar fi existat, de mii de ani, în jurul Cernăuţiului sate de români”10. Din acest mediu, în care tradiţia populară nu s-a stins niciodată, provin şi primii scriitori români postbelici din nordul Bucovinei care „şi-au asumat sarcina, deloc uşoară, de a reface la Cernăuţi, în condiţii vitrege, practic din ruine, instituţia literelor române, aflată şi acum în şantier”11. Dispariţia bruscă, după război, a mediului cultural românesc cult, a intelectualităţii şi a scriitorilor români s-a produs, menţionează în continuare Şt. Hostiuc, din cauza lipsei de sincronizare „a procesului literar din Ţară” şi necunoaşterea, pentru noua generaţie, a tradiţiilor literare româneşti din perioada interbelică, ascunse „în fonduri de carte speciale, la arhive sau marile biblioteci”12. Trebuie însă să adăugăm aici şi influenţa altor factori, nu mai puţin importanţi, ca: refugierea intelectualităţii româneşti la sfârşitul războiului (1943-1944), apoi deportarea şi arestarea celor mai importanţi oameni de cultură, mai ales preoţi şi profesori, rămaşi la Cernăuţi, factori care au condiţionat lipsa, pentru o perioadă de timp, a câtorva generaţii de intelectuali români, astfel justificându-se esenţial faptul că formarea unei noi generaţii de scriitorii români din Cernăuţi, dar şi de o nouă intelectualitate, instruită deja la şcoala sovietică, începe de abia, după cum scrie Şt. Hostiuc, în jurul anului 1975 (adică, abia după 30 de ani după terminarea războiului). Menţionăm însă şi diferenţa dintre scriitorii, care evoluau în limba română şi reprezentanţii intelectualităţii care au fost nevoiţi, atât în domeniul ştiinţific cât şi cel profesional (în afară de profesorii de limba română şi cei care au predat alte obiecte în limba română în şcoală), să-şi facă studiile în limbile rusă şi ucraineană, şi tot în aceste limbi să-şi desfăşoare activitatea ştiinţifică. Cei care au părăsit locurile natale, activând în alte localităţi ale URSS-ului, s-au adaptat la alte medii de viaţă, ei formând de fapt o nouă diasporă, la Moscova, Kiev, Leningrad şi în alte centre. Creaţia populară, biserica, instituţia şcolii, care au funcţionat cu întreruperi, în toată această perioadă, de la 1774 încoace, existenţa la Cernăuţi a unei librării de carte românească în perioada sovietică, care a dispărut odată cu proclamarea independenţei Ucrainei (motivele şi scuzele autorităţilor fiind de ordin economic), a avut o importanţă esenţială pentru afirmarea unei noi generaţii a intelectualităţii româneşti. Menţionăm şi faptul că după război şi până în prezent partea de nord a Bucovinei „a fost văduvită de orice organism cultural românesc” cu excepţia şcolilor cu limba română (moldovenească pe atunci) de predare, bisericilor şi publicaţiilor de limbă română („Plai românesc”, „Concordia”, „Arcaşul”, „Libertatea cuvântului”), dar şi ultimele au apărut, cu excepţia „Zorilor Bucovinei”, organ oficial al Comitetului regional de partid, de abia după 1990. Subliniem că nu poate fi acceptată afirmaţia, exagerată după părerea noastră, că viaţa culturală, inclusiv cea literară, s-a produs doar datorită ziarului „Bucovina sovietică”, transformat apoi în „Zorile Bucovinei”13. Însăşi apariţia acestui ziar nu ar fi fost posibilă fără funcţionarea ritmică a celorlalte două instituţii, importante pentru menţinerea românismului în condiţiile vitrege de atunci, a şcolii şi bisericii, chiar în situaţia când limba a fost numită „moldovenească”, biserica prigonită, iar şcoala a funcţionat sub o puternică influenţă a ideologiei comuniste.
Desigur, urmărind acest proces, nu putem neglija capcanele politice de tot felul, ca urmare a afirmării unor spirite politice extremiste, dominate de o mentalitate agresivă, politicieni şi savanţi care, conştient sau inconştient, au impus prin variate căi şi metode o asimilare camuflată, de exemplu, prin noile manuale de limbă „moldovenească”, în care analizele gramaticale, indeosebi cele sintactice şi stilistice, se efectuau în baza unor propoziţii şi fraze, traduse, de cele mai multe ori ad-literam, din limba rusă sau ucraineană. Se impuneau în felul acesta structuri gramaticale străine specificului limbii române. Acestea vizau îndeosebi structurile sintactice şi stilistice care, inevitabil, sunt legate de mentalitatea naţională. Având astfel de modele sintactice şi stilistice, elevul încadra gândul în tipare lingvistice ruseşti sau ucrainene creând, în fond, noi structuri sintactice şi stilistice străine limbii române. În acest caz româneşti rămâneau doar cuvintele şi formele lor morfologice. Calchierile şi folosirea cuvintelor de origine rusă sau ucraineană cărora li se adăugau terminaţii româneşti au contribuit şi ele la acest proces de deznaţionalizare prin limbă. Acest fenomen poate avea urmări ce pot schimba mentalitatea naţională a elevului. Însă cercetarea acestor forme gramaticale noi ne conduc spre înţelegerea procesului de deznaţionalizare prin limbă şi ne poate indica şi stadiul în care deznaţionalizarea poate deveni ireversibilă, când reîntoarcerea la folosirea unei limbi naţionale, nu numai corecte dar conştientizate ca limbă maternă corectă, devine foarte dificilă.
În viaţa cotidiană vorbirea (atât scrisă cât şi cea orală) este condusă de anumite scopuri legate de realităţile modului de viaţă, a influenţelor parvenite din mediul, în cazul nostru polilingvistic, de comunicare, în care domină limba oficială (astăzi cea ucraineană).
Există o diferenţă între sistemul limbii şi folosirea ei individuală sau colectivă. În limbă există o coeziune dintre diferite forme exterioare şi factorul lăuntric care se manifestă prin anumite tipare lingvistice. Aceste tipare lingvistice funcţionează ca expresie a unor atitudini, a unei perceperi a vieţii, specifice pentru un individ sau o comunitate lingvistică. Există o diferenţă între sistemul limbii şi folosirea ei individuală sau colectivă care este condiţionată şi de specificul epocii istorice. Raportul dintre specificul unei epoci şi calităţile unui om (de fapt a psihologiei lui individuale care se află în raport direct cu psihologia comunităţii sau colectivităţii din care face parte) este o problemă greu de rezolvat, mai ales că astăzi astfel de cercetări s-au realizat doar cu referire la creaţia literară artistică. Ţinând cont de spiritul diferitor limbi naţionale, de capacitatea fiecăreia de exprimare a formelor limbii, inclusiv a formelor afective, vom concepe limbile naţonale ca stiluri, orientânt cercetarea spre factorul creator, vorbirea determinată de fantezia individuală a vorbitorului, de sistemul limbajului individual ca expresie a personalităţii şi influenţa asupra vorbirii lui, a mediului lingvistic. În situaţia în care predarea limbii române s-a efectuat timp de mai multe decenii în baza unor tipare sintactice şi stilistice slave (rusa şi ucraineana), presupunem şi posibilitatea schimbării mentalităţii, atât a celei inividuale cât şi a celei colective, ceea ce, de fapt, în perioada austriacă se numea „homo bucovinensis”, iar în cea sovietică – „homo sovieticus – naţional prin formă şi socialist prin conţinut”. Astăzi, în mult discutatele proiecte ale învăţământului în limbile minorităţilor naţionale, se specifica impunerea, prin limbă şi prin educaţie a mentaţităţii ucrainene. Proiectele, din fericire, nu au fost adoptate de Rada Supremă a Ucrainei. Urmărim însă alte metode prin care se realizează acest deziderat: reducerea orelor de curs la limba română, lichidarea literaturii române ca obiect de studiu prin introducerea unui curs integrat de literatură română/literatură universală, introducerea, prin ordonanţe şi recomandări ministeriale a predării istoriei, a geografiei şi a altor obiecte de cultură şi civilizaţie ucraineană, muzică etc. în limba ucraineană, insuficienţa de manuale la literatura română şi universală şi alte obiecte esenţiale în limba română etc. Sunt doar câteva din aspectele exterioare, uşor de sesizat, ale metodelor de asimilare treptată. Schimbări lingvistice mai profunde însă, care afectează spiritul naţional al exprimării şi, prin urmare chiar mentalitatea umană, se produc prin cultivarea unor structuri lingvistice străine limbii române ca limbă romanică.
Vom distinge în primul rând apariţia unor structuri lingvistice ocazionale, care apar în toate limbile şi la toate popoarele, de structurile lingvistice constante care apar în urma cultivării conştiente sau a unor contacte de lungă durată, care sunt capabile să influenţeze profund mentalitatea şi psihologia individuală sau colectivă a comunităţii. Interpretarea psihologică a expresiilor ligvistice a fost aplicată în domeniul stilisticii psihanalitice sau a analizelor literare, şi doar teoretic – la nivelul limbii vorbite sau a interferenţelor lingvistice. Este un domeniu de cercetare lingvostilistică comparată al viitorului.
Ne vom referi în continuare doar la câteva din procesele lingvistice care urmează să fie studiate în profunzime şi care confirmă aplicarea unei asimilări camuflate.
Până în prezent au fost efectuate cercetări sociolingvistice sau lingvistice care au atestat starea lingvistică în plan diacronic sau sincronic, cercetări dialectologice care, de fapt, au sesizat doar aspecte locale/lexicale din unele sate populate de români, prin care au fost atestate în graiurile româneşti forme arhaice pentru denumirea unor realii sau situaţii de viaţă sau folosirea constantă a unor cuvinte împrumutate dintr-o limbă străină, îndeosebi din ucraineană şi rusă etc. În ultima perioadă au apărut şi câteva lucrări, care au încercat să cerceteze şi din punct de vedere sociolingvistic probleme ale funcţionării limbii române în regiune. Nu s-au elaborat însă lucrări, care ar fi cercetat astfel de probleme ca: păstrarea specificului naţional al limbii române vorbite în regiunea Cernăuţi, a mentalităţii şi identităţii lingvistice, a atitudinii faţă de limba maternă, limba altor naţionalităţi şi limba oficială, a nivelului de cunoaştere a limbilor respective, a factorilor externi, în primul rând al celor socio-politici, care influenţează asupra situaţiei lingvistice, a identităţii populaţiei etc. Savantul kievean Semcinski S., cunoscut prin lucrările sale de analiză a interferenţelor semantice ale limbilor a cercetat doar contactele lingvistice româno-ucrainene, în plan diacronic şi sincronic, şi consecinţa influenţei lor asupra graiurilor moldoveneşti ale limbii române.
Cercetând aspectele de bilingvism în regiunea Cernăuţi în localităţile românofone cercetătorul Ion Popescu constată în teza sa de doctorat că în teritoriile regiunii Cernăuţi, în care limba română funcţionează ca limbă maternă, pot fi delimitate convenţional trei zone sociolingvistice: zona „asimilării ireversibile”, adică a ucrainizării complete, şi constată că în aceste zone mai întâi a încetat să fie folosită limba română în localităţile în care şcoala şi biserica nu au mai folosit limba română; zona „asimilării tranzitive”, în care limba română s-a mai păstrat în biserică, şcolile fiind transferate la limba de predare ucraineană (mai rar rusă); zona „bilingvismului echilibrat”, în localităţile în care atât în şcoală cât şi în biserică se foloseşte limba română. Ion Popescu consideră că „putem formula concluzia că la partea românofonă a regiunii Cernăuţi urmează să fie trecute ultimele două zone sociolingvistice: a asimilării tranzitive şi a bilingvismului echilibrat”14. Practica arată însă, că există şi alte forme de „asimilare”, mai puţin vizbile, atunci când se vorbeşte româneşte fără a mai conştientiza identitatea naţională. Nimeni nu a cercetat specificul structurilor gramaticale folosite în aceste cazuri. Acestea ar trebui să se analizeze comparativ cu limbile de contact, în cazul nostru – rusă şi ucraineană. Rezultatele ne-ar putea oferi surprize spectaculoase.
O altă prezentare a aspectelor sociolingvistice aparţine cercetătoarei Liubov Lazarenco care a analizat interferenţele lexicale în limba română vorbită în Ucraina. Investigaţiile au fost reflectate în teza de doctorat şi monografia Lecsycina interferenţia v usnomu rumunsicomu movlenni v Ucraini (lingvistîcinîi ta soţiolingvistîcinîi aspectî) [Interferenţa lexicală în vorbirea orală românească din Ucraina (aspecte lingviasice şi sociolingvistice)], în care autoarea constată că „influenţele şi interferenţele lingvistice din partea limbilor rusă şi ucraineană şi consecinţele acestora constituie una din trăsăturile cele mai importante ale limbii române vorbite pe teritoriul Ucrainei”.
Aceşti cercetători, însă, nu au delimitat şi perioadele în care, practic, populaţia românofonă era trilingvă (astăzi, de exemplu, populaţia românofonă din Cernăuţi este trilingvă: română, rusă, ucraineană, ceea ce, este caracteristic pentru perioadele de tranziţie), cauzele acestui fenomen, precum şi consecinţele lingvistice şi de conştientizare a etniei. Menţionăm de asemenea şi faptul, că în regiunea Cernăuţi există localităţi în care populaţia română convieţuieşte cu cea poloneză (Pătrăuţii de Jos, cătunul Arşiţa) şi cea slovacă (Crasna, cătunul Crăsnişoara) şi, prin urmare limba română, se află şi sub influenţa acestor limbi slave, populaţia manifestând un multilingvism constant. Acestea sunt zone de interferenţă română, rusă, poloneză şi ucraineană.
În decembrie 1999 a început colaborarea dintre lingviştii din Ucraina şi Germania (Facultatea de Filologie a Universităţii Naţionale din Cernăuţi, Universitatea Naţională din Kiev şi Institutul de Romanistică din Leiptzig) la realizarea unui proiect comun Limba română vorbită în Ucraina, obiectul de studiu fiind „limba populaţiei românofone, vorbită în regiunea Cernăuţi, Transcarpatia, Odesa sau în alte regiuni ale Ucrainei”15. Deocamdată, cercetările sunt concentrate doar asupra aspectului colocvial al limbii române (particularităţi fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice), fără a efectua şi investigaţii sociologice sau de altă natură. Proiectul prevede, la etapa actuală, doar studierea „de două compartimente ale lingvisticii contemporane : sociolingvistica şi pragmatica lingvistică”16. Cercetările efectuate până în prezent au constatat doar o anumită situaţie lingvistcă fără a efectua şi analize comparative, de exemplu, ale structurilor gramaticale locale cu cele ale limbii literare române sau cu cele ale limbilor de contact (rusă şi ucraineană în special).
Încercăm în studiul de faţă doar o punctare a principalelor direcţii de cercetare a situaţiei limbii române în Nordul Bucovinei în secolul XX şi începutul celui de al XXI-lea, pe parcursul cărora au funcţionat patru limbi de stat, în ordine cronologică: germana, româna, rusa, ucraineana. Practic, fiecare generaţie, a fost pusă în situaţia de a însuşi o nouă limbă oficială. Aceste limbi, făcând parte din diferite grupuri lingvistice (germanice, romanice, slave) şi având structuri gramaticale specifice, au creat în perioada de tranziţie de la o guvernare la alta dificultăţi serioase în procesul de comunicare şi o încordare în relaţiile cu autorităţile şi alte naţionalităţi. Cert este şi faptul, că această situaţie a creat şi premize sigure pentru păstrarea comunicării în limba maternă (română, ucraineană sau polonă) în perioada necesară pentru însuşirea limbii de stat.
Una dintre direcţiile de cercetare este definirea identităţii naţionale a românilor din regiunea Cernăuţi prin atitudinea lor faţă de limba maternă, felul în care aceştia au rezolvat problemele legate de existenţa diferitor limbi de stat (germană, română, rusă, ucraineană), precum şi a limbilor celorlalte minorităţi cu care au conlocuit; ce alte limbi au însuşit şi dacă cunoaşterea lor, în primul rând, a celei de stat, le-a favorizat accesul la diferite posturi de conducere şi influenţă socială sau dacă le-a înlesnit comunicarea cu celelalte naţionalităţi din zonă, dacă multilingvismul a contribuit la dezvoltarea culturii generale şi la accesul la mass-media în diferite limbi. Cercetarea ar putea fi efectuată în baza autobiografiilor lingvistice ale respondenţilor de diferite vârste (generaţii), înregistrate în diferite zone românofone ale regiunii Cernăuţi, în baza unor interviuri (chestionare) şi a unor cercetări sociolingvistice. În acelaşi timp, considerăm această cercetare importantă şi pentru clarificarea unor probleme ale statutului istoric al limbii române în regiunea Cernăuţi.
Constatăm, formal, că pentru populaţia românească (români şi moldoveni) autohtonă, dar şi pentru cea ucraineană, s-a creat, în acest areal lingvistic de comunicare interetnică, un adevărat laborator lingvistic în baza căruia pot fi urmărite procesele de interferenţă şi de funcţionare a limbilor în relaţia limba de stat/ limba maternă/ alte limbi de circulaţie locală sau limba de stat precedentă.
În acest mediu de comunicare polilingvistică (în Bucovina populaţia a comunicat timp de peste două secole, succesiv în cel puţin două-trei limbi: germană-română-ucraineană, germană-română-polonă, germană-română, germană-ucraineană, iar în perioada actuală în rusă-română, română-ucraineană, ucraineană-rusă, română-rusă-ucraineană, polonă-română-ucraineană etc.) intervin schimbări nu numai în lexicul limbilor respective, dar şi schimbări mai profunde care afectează structura lor gramaticală, inclusiv cea sintactică şi stilistică. Cercetarea particularităţilor limbii române vorbite în regiunea Cernăuţi (de fapt şi în alte localităţi ale Ucrainei) s-a efectuat până în prezent, chiar în cazul cercetării interferenţelor lingvistice, doar la nivelul dialectal sau colocvial, fonetic şi lexical, în principiu s-au realizoat doar unele constatări ale fenomenului lingvistic local. Schibările la nivelul structurilor gramaticale (morfologice, sintactice şi de stil), au rămas în afara atenţiei lingviştilor. Ele devin însă un indiciu care se referă deja la nişte procese de profunzime, care afectează şi modul de gândire – de exemplu, prin schimbările structurilor sintactice şi stilistice şi, prin urmare, pot fi considerate ca fiind primele semne de asimilare camuflată, din care rezultă şi o schimbare a psihologiei naţionale, adaptare la alte idealuri naţionale etc., chiar în condiţiile în care se mai vorbeşte româneşte.
Practica arată, că prima categorie gramaticală care se schimbă sub aspect lexical este substantivul, îndeosebi categoriile lexicale care denumesc obiectele de uz casnic, produse şi, în general obiectele de uz casnic (denumirile produselor cumpărate în piaţa ţărănească de la populaţia autohtonă, în schimb, vor influenţa limbajul celor veniţi) şi noţiunile administrativ-politice şi cancelăreşti care se impun a fi folosite în limba de stat, ele intrând destul de repede în lexicul limbii române (din comoditate în procesul de comunicare), de exemplu: „a ars probca şi s-a făcut zamâcanie” sau „o spus nacialnicu”, „adă bumajca”. Urmează adaptarea limbajului profesional, ceea ce indică deja limitarea sferei de funcţionare a limbii române doar în relaţiile familiale şi strict personale. Substantivele respective au fost adaptate la formele gramaticale specifice limbii române. „Poluând” astfel limba, substantivele nu afectează esenţial modul de gândire şi specificul naţional, indiferent de cantitatea de pătrundere a lor în limbă.
În etapa următoare sunt afectate adjectivele şi adverbele, ceea ce este deja un prim indiciu de asimilare a categoriilor apreciative de gândire. O etapă mai avansată a asimilării lingvistice interne o constituie folosirea în vorbirea curentă a instrumentelor gramaticale (prepoziţiilor şi conjuncţiilor), acestea afectând construcţiile morfo-sintactice, a verbelor şi, în sfârşit, a formelor gramaticale verbale. Este deja o etapă când limba se uită treptat şi este afectat modul de gândire.
Paradoxul constă în faptul că acest laborator dă rezultate perfecte de deznaţionalizare în condiţiile în care Constituţia şi legislaţia Ucrainei referitore la minorităţile naţionale sunt alcătuite la cele mai înalte standarde europene, iar şcoala funcţionează, astăzi doar parţial, în limba română.
Predarea / învăţarea gramaticii limbii române în condiţiile sociolingvistice ale trilingvismului activ (româna, rusa, ucraineana) necesită aplicarea unor didactici specifice. Se va evita, de exemplu, explicarea materialului lingvistic pe bază de traduceri din aceste limbi, îndeosebi la lecţiile de sintaxă, pentru a evita calchierile structurilor propoziţiilor şi frazelor şi a tiparelor lingvistice constante.
Specificăm, că în condiţiile bilingvismului activ, majoritatea elevilor însuşesc concomitent, încă de la vârsta preşcolară două sau trei limbi. În astfel de condiţii se formează structuri lingvistice paralele, care creează premizele unui „bilingvism ideal”. Şi doar intervenţia unor metodişti servili intereselor politice, conştient sau inconştient, modifică acest proces natural de formare a personalităţii bilingve, încălcând, de fapt, legităţile de predare a unei limbi naţionale ca limă maternă, în condiţiile multilingvismului activ. În astfel de condiţii curriculum şcolar, manualele, materialele didactice, metodica predării etc. trebuie să prevadă situaţiile de comunicare posibile pentru fiecare limbă în parte pe care elevul, în condiţiile bilingvismului activ, le va diferenţia conştient. În acest caz un rol important le-ar avea gramaticile şi stilisticile comparative (româno-ucrainene şi româno-ruse) care astăzi lipsesc. Constantăm însă şi astăzi că manualele de limba română, în special cele de sintaxă, şi celelalte manuale, traduse din limba ucraineană, abundă de tot felul de graşeli, calchieri şi construcţii sintactice străine limbii române.
Din punct de vedere istoric, populaţia de origine română din regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia are străvechi tradiţii istorice şi culturale şi trebuie acceptată şi definită în calitatea sa de popor băştinaş, luptător pentru păstrarea demnităţii sale naţionale, şi respectarea drepturilor acordate prin lege.
Astăzi, după ani de ocupaţie străină, noi nu mai putem miza doar pe sentimentul patriotic, este necesară intervenţia profesională, lipsită de tendenţiozitatea politică, în alcătuirea programelor, a manualelor şi a altor materiale didactice pentru predarea limbii române.
Problemele sociolingvistice ale românilor din Ucraina sunt mai complicate şi dependente de politica naţională a ţării pentru minorităţi.
Mentalitatea unei minorităţi naţionale, or românii băştinaşi din nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi, cei din regiunile Odesa şi Transcarpatia au astăzi, în Ucraina statutul de minoritate naţională, oscilează, între trei extreme: 1. îşi idealizează situaţia lor stabilă, 2. vor să se contopească cu populaţia majoritară pentru a fi absolvită de sentimentul apăsător al izolării sau 3. se transformă în popoare luptătoare pentru păstrarea fiinţei lor naţionale, mizând pe cele trei instituţii fundamentale: biserica, şcoala şi limba.
După cum reiese din confruntarea datelor recensămintelor sovietice şi a primului recensământ ucrainean, realizată de cercetătorul cernăuţean sociolingviastul Ion Popescu, (vezi "Glasul Bucovinei" nr. 3 şi 4, 2002), primul pas vizibil spre deznaţionalizarea românilor (moldovenilor) din localităţile în care aceştia sunt băştinaşi îl constituie transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte: româno-ucrainene sau trilingve chiar – româno-ucraineano-ruse. După cum arată experienţa, trăită deja în acest sens în unele sate din regiunea Odesa (populată în mare majoritate de moldoveni) şi regiunea Cernăuţi (aici populaţia se declară permanent: în zona bucovineană şi vechiul regat – români, iar nordul Basarabiei – moldoveni), astfel de şcoli s-au transformat, în decursul unei generaţii de elevi (într-o peroadă de maximum 10-11 ani), în şcoli ucrainene sau ruseşti. Tot în aceste localităţi, conform datelor ultimului recensământ ucrainean (decembrie 2001), acest fapt a dus şi la schimbarea identităţii naţionale, absolvenţii acestor şcoli declarându-se ca fiind ruşi sau ucraineni, adică – după limba în care au absolvit şcoala, aceste limbi devenind şi limbi de conversaţie şi schimbând în final naţionalitatea.
Concluzia nu este deloc îmbucurătoare: continuă deznaţionalizarea, mai ales prin şcoală, şi nu „românizarea”(!) moldovenilor.
Este normal ca o populaţie să-şi dorească un statut stabil, chiar confortabil. Dorinţa de stabilitate, de asigurare a locului de muncă etc. crează nu rareori confuzii.
Situaţia românilor din regiune se complică şi din cauza lipsei de organizare a unui organism unic, capabil să-şi creeze un lider. Nu este vorba de lipsa unor personalităţi, care ar fi capabile să rezolve problemele, ci de conştientizarea necesităţii de a se grupa în jurul unui lider, nedoriţa sau chiar incapacitatea de a înţelege că liderul este creat de ceilalţi prin sprijinul celorlalţi care se consacră creării imaginii liderului şi a sprijinului moral, logistic, ideologic, politic şi, nu în ultimă instanţă, material. Dacă până acum nu am avut grijă să ne asigurăm o imagine favorabilă, fiind foarte zeloşi în a ne distruge valorile, acum ar trebui să ne învăţăm a le respecta.
Este necesar un minim gest de solidaritate şi implicarea intelectualităţii româneşti, în primul rând a profesorilor, în procesele de evaluare a programelor şi problemelor comunităţii, cele mai importante fiind legate de funcţionarea limbii române în şcolile cu limba română de predare, revizuirea rea programelor şi a planurilor de învăţământ etc., elaborarea de programe dedicate cultivării vorbirii. Una din sarcinile noastre stringente este mărirea orelor de curs rezervate limbii române, care funcţionând în condiţiile unui multilingvism activ, necesită o atenţie deosebită mai ales în ceea ce priveşte metodica şi calitatea predării.
NOTE
1. Reamintim că teritoriul actualei regiuni Cernăuţi nu coincide doar cu nordul Bucovinei istorice ci include şi Ţinutul Herţei din fostul judeţ Dorohoi şi o parte din nordul Basarabiei, fostul judeţ Hotin, astăzi – raionul Noua Suliţa.
2. Ştefan Purici, Foametea ca metodă de impunere a comunismului, în „Glasul Bucovinei”, An, X, nr. 1-2(41-42), p.83.
3. Ibidem p. 86.
4. Vladimir Tarallo, Relaţiile dintre modul de viaţă şi sănătaea populaţiei din nordul Bucovinei, în „Glasul Bucovinei”, nr. 3(19), 1998, p. 165-179.
5. Ibidem, p. 173.
6. Idem.
7. Ion Popescu, Românii – a treia etnie din Ucraina (monitorizare sociolingvistică) I, „Glasul Bucovinei”, an. IX, nr. 3-4 (35-36), 2002, p. 27-52.
8. Cercetarea funcţionării limbii române în Bucovina în diferite perioade istorice rămâne în centrul atenţiei istoricilor, sociolingviştilor şi lingviştilor de la Cernăuţi: Ştefan Purici, Statutul limbii române în Bucovina între anii 1775-1861, „Glasul Bucovinei”, an. I, nr. 4, 1994, p. 3-9; Alexandrina Cernov, Statutul limbii române în şcolile cu limba română de predare din regiunea Cernăuţi, „Glasul Bucovinei”, an. VII, nr. 4 (28), 2000, p. 45-49; Gheorghe Jernovei, Limba română vorbită în Ucraina (factori sociolingvistici sub aspect funcţional), „Glasul Bucovinei”, an. VII, nr. 4(28), 2000, p. 87-100; Gheorghe Jernovei, Limba română vorbită în regiunea Cernăuţi, Ucraina (studiu demografic, şi lingvistic), „Glasul Bucovinei”, an. VIII, nr. 3(31), 2001, 2001, p. 93-110; Felicia Vrânceanu, Identitatea lingvistică – o problemă de actualitate a zonelor românofone din Ucraina, „Glasul Bucovinei”, an. VIII, nr. 4(32), 2001, p. 88-104.
9. Ştefan Hostiuc, Scriitori români din nordul Bucovinei, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005.
10. Ibidem, p. 6.
11. Idem.
12. Ibidem, p. 12.
13. Ibidem, p. 13.
14. Ion Popescu, Partea românofonă a regiunii Cernăuţi şi zonele ei sociolingvistice, în „Glasul Bucovinei”, an. I, nr. 1, 1994, p. 21-27.
15. Klaus Bochmann, Gheorghe Jernovei, Limba română vorbită în Ucraina (proiect internaţional de investigaţie sociolingvistică), în „Glasul Bucovinei”, an. VII, nr. 3(27), 2000, p. 62-64.
16. Idem.
17. Unele rezultate ale cercetărilor au fost publicate în revista „Glasul Bucovinei” An. VII, nr. 3(27), 2000, p. 62-83; An. VII, nr. 4(28), 2000, p. 87-108; An. VIII, nr. 1-2(29-30), 2001, p. 153-158; An. VIII, nr. 3(31), 2001, p. 93-117; An. VIII, nr. 4(32), 2001, p. 73-104.
